SCRIEREA în limba japoneză foloseşte trei alfabete: hiragana, katakana şi kanji. Cele două sisteme kana (hiragana şi katakana) au câte 48 de litere de bază, kanji sunt câteva mii la număr şi trebuie cunoscuţi aproximativ 2000 pentru a citi un ziar general. Hiragana şi katakana sunt numite şi “silabare”, pentru că în afară de “あ・a”, “い・i”, “う・u”, “え・e”, “お・o” şi consoana “ん・n”, celelalte litere sunt compuse prin alăturarea unei consoane şi a uneia dintre vocalele enumerate mai sus, rezultând astfel litere precum: “き・ki”, “す・su”, “た・ta”, “め・me” etc. Fiecare literă este astfel o silabă. Hiragana şi katakana conţin aceleaşi litere, scrierea acestora fiind însă diferită – formele hiraganei sunt mai rotunjite　（あ、ち、む、そ、も） pe cât literele din katakata sunt mai colţuroase　（ア、チ、ム、ソ、モ）. Diferenţa fundamentală între cele două alfabete este că primul este folosit pentru cuvinte japoneze şi/sau indicatori morfologici şi sintactici, pe când katakana este folosită pentru a scrie cuvintele din alte limbi, majoritatea provenite din limba engleză (“バナナ・banana“, “ラジオ・rajio”, “テレビ・terebi”, “アイスクリーム・aisukuriimu” etc). Tot în katakana se scriu şi numele proprii din alte ţări decât Japonia. Kanji(漢字) şi hiraganasunt preluate din cultura chineză. Scrierea în kanji este redată de ideograme, astfel că un semn sau o combinaţie de semne pot desemna un cuvânt　（愛・あい・ai- dragoste、学校・がっこう・gakkoo-şcoală ）. În funcţie de combinaţiile în care intră, un kanji se poate citi diferit. De obicei însă există un sens general intrinsic pentru toate combinaţiile în care este inclus un kanji, indifferent de citire　（中・înăuntru、一日中 ・o zi întreagă、中国・ China　　水・mizu – apă、水曜日・suiyoubi - miercuri）. Citirea kanji-lor (furigana) se poate transcrie deasupra acestora, folosind literele hiragana (日本語(にほんご)・nihongo-limba japoneză、勉強(べんきょう)・benkyou - studiu). Înainte de a învăţa literele japoneze propriu-zise, un cursant foloseşte scrierea romaji, adică transcrierea în litere latine a sunetelor japoneze. Sistemul de scriere japonez este deopotrivă simplu şi complicat. Lipsa dificultăţii în folosirea lui constă în corespondenţa, în marea majoritate a cazurilor, între modul de scriere şi felul în care se citesc cuvintele japoneze. Dificultatea de de altă parte, constă în necesitatea recunoaşterii şi folosirii kanji-lor într-un mediu tipic japonez iar însuşirea celor 2000 de caractere necesare pentru a citi un ziar presupune un studiu susţinut, exerciţiu permanent şi perseverenţă în învăţare pe parcursul unei perioade îndelungate. Astfel, un cursant de limba japoneză poate citi un cuvânt scris în romaji chiar în prima sau a doua săptămână de studiu, poate folosi cu uşurinţă silabarele hiragana şi katakana după primul modul de studiu (48 de ore) sau cel târziu după cel de-al doilea însă poate dura ani de zile până să folosească fără probleme scrierea în kanji. GRAMATICA limbii japoneze este adesea caracterizată ca fiind una “accesibilă”. În mare parte acest lucru se datorează inexistenţei distincţiilor determinate de număr, persoană, gen. Astfel, un substantiv are aceeaşi declinare şi la singular şi la plural (hon – carte, cărţi), un adjectiv se foloseşte în aceeaşi formă şi pentru feminin şi pentru masculin şi pentru neutru, indiferent dacă determină un substantiv la singular sau la plural (akai ie – casă roşie, akai pen – pix roşu) iar un verb are aceeaşi conjugare la toate persoanele pentru un anumit timp şi nuanţă verbală (tabemasu – manânc, mănânci, mănâncă, mâncăm, mâncaţi). Funcţiile cunvintelor sunt indicate de particulele care le urmează, acestea arătând de exemplu că un substantiv sau un pronume are funcţie de “posesor” (watashi no – a meu), de direcţie (eki he - către gară), de complement indirect (kare ni – lui) etc. O componentă mai dificilă a limbii japoneze o constituie modul de exprimare a politeţii. Astfel, există mai multe moduri de a indica respectul faţă de persoana cu care se vorbeşte, persoana despre care se vorbeşte sau subiectul în cauză. Distincţia fundamentală este una tripartită: limbajul onorific (când acţiunea este făcută de cineva pe care îl stimezi), limbajul umil (când vorbeşti cu cineva pe care îl stimezi despre o acţiune făcută de tine) şi limbajul neutru. De multe ori aceste nuanţe sunt indicate de verb care poate avea forme sau poate folosi structuri diferite pentru fiecare dintre aceste cazuri (a mânca: taberu – neutru, meshiagaru – onorific, itadaku - onorific). Politeţea însă este exprimată şi de celelalte cuvinte din enunţ, prin prefixe şi/sau sufixe care însoţesc cuvintele sau chiar prin schimbarea formei acelor cuvinte (kane- bani -> okane, haha-mama->okaasan). VOCABULARUL japonez poate părea mai greu accesibil la prima vedere mai ales pentru că japoneza nu este o limbă foarte folosită şi auzită în mediul cotidian. După primele şedinţe de studiu însă, majoritatea cursanţilor observă că cele mai multe cuvinte sunt uşor de reţinut mai cu precădere datorită melodicităţii lor. Având în vedere că literele japoneze sunt compuse dintr-o consoană şi o vocală, foarte rar se întâlnesc cuvinte care să aibă în componenţa lor două consoane alăturate, cum este cazul altor limbi. Acest fapt face pronunţia mult mai uşoară şi, odată cu aceasta, cuvântul este mult mai uşor de reţinut. Există de asemenea neologisme, cuvinte împreunutate din alte limbi (multe dintre ele din engleză). Acestea se scriu în katakana şi de multe ori sensul lor este uşor de identificat (basu, pen, depaato). STUDIUL LIMBII japoneze nu este unul simplu însă este unul extrem de interesant. Pentru un cursant care doreşte să înceapă să înveţe limba japoneză sunt foarte importante două aspecte. În primul rând este necesar să îşi stabilească termene realiste pentru competenţele de limbă japoneză pe care urmează să le dobândească. Astfel, cu fiecare şedinţă cursantul va dobândi competenţe noi, putând chiar să poarte conversaţii de bază cu japonezi chiar după primul nivel. Spre deosebire de alte limbi însă (de exemplu engleză), limba japoneză nu poate fi folosită cu uşurinţă în mediul cotidian (de exemplu o viaţă în Japonia) decât după minim doi ani de studiu, odată cu însuşirea a cel puţin o mie de kanji fără de care un străin în Japonia nu poate înţelege „realităţile scrise” din jurul său. Al doilea aspect necesar pentru un cursant şi fără de care studiul limbii japoneze riscă să fie o muncă zadarnică este exerciţiul şi perseverenţa. Din cauza faptului că limba japoneză nu poate fi întâlnită cu aceeaşi uşurinţă ca alte limbi – engleză, franceză, spaniolă, germană (în filme, în articole, la televizor, în piese muzicale, în literatură etc), cursantul trebuie să muncească mult mai mult pentru a reţine aspectele noi învăţate şi pentru a nu le uita pe cele deja însuşite. Cursul de limba japoneză este unul personalizat, adaptat nevoilor şi obiectivelor de studiu ale fiecărui cursant în parte. Astfel, la cererea cursantului putem desfăşura un curs tipic, un curs axat pe un limbaj fundamental şi introducerea noţiunilor principale sau un curs de pregătire pentru atestatul internaţional de limbă japoneză anual organizat în toată lumea de Ministerul Educaţiei din Japonia. Pentru cei care se hotarăsc să urmeze acest curs, odată cu studiul limbii japoneze se va deschide un nou orizont cultural pentru că în cazul japonezei limba reflectă aspecte foarte interesante ale societăţii, culturii şi tradiţiilor Ţării Soarelui Răsare. De asemenea, studiul limbii japoneze înseamnă o dublă dezvoltare personală pentru că în drumul dumneavoastră pentru dobândirea competenţelor legate de această limbă străină vă veţi însuşi totodată o serie de atribute specifice şi poporului japonez: perseverenţă, dedicaţie, muncă susţinută, disciplină, organizare. Cateva cuvinte, expresii
  • Mamă: 母・haha (お母さん・okaasan – varianta politicoasă)
  • Tată: 父・chichi (お父さん・otoosan – varianta politicoasă)
  • Încântat / încântată de cunoştinţă: どうぞ　よろしく・doozo yoroshiku
  • Bună dimineaţa: おはようございます・ohayoo gozaimasu
  • Vă rog să aşteptaţi puţin: ちょっと待って　ください・chotto matte kudasai
  • Sunteţi ok? お元気　ですか。Ogenki desuka?